Evoluţie sau creaţie?

În multitudinea de scenarii ce au fost elaborate, privind geneza, la doar două din ele au aderat mai mulţi adepţi: cei al evoluţionismului şi cel al creaţionismului. Cu toate acestea, vom vedea că ambele pot fi combătute. Dar, cum, nu se cuvine să dărâmi fără a avea ceva mai bun de pus în loc, trebuia să găsesc adevărul demonstrabil. Aşa cum l-am conceput eu, el dezvăluie că: Materia este predestinată să evolueze spre structuri vii, ca urmare a însuşirii sale fundamentale de a se autogenera, prin care ea, după îndelungate şi repetate restructurări interne, realizează o structură care îi permite să controleze mişcarea şi s-o folosească pentru sine, adică, dobândeşte viaţă. Acest scenariu, al genezei viului, satisface, mai întâi, multora dintre realităţile cunoscu-te, şi apoi, parţial, unora din teoriile existente.

Acea primă microstructură care a devenit aptă să se autoge-nereze, a fost prima formă de viaţă, sau e posibil să fi existat şi unele structuri, intermediare, de trecere de la ne-viu la viu? Păi, chiar aceasta este structura intermediară, care nu este nici prea vie, ca viul şi nici prea inertă ca ne-viul.

Printre teoriile mai comentate, ar fi: teoria evoluţionismului, a creaţionismilui şi cea a panspermiei naturale, sau dirijate.

Teoria evoluţiei este verosimilă şi convingătoare, dar satisface re-alităţii, doar în parte. Existenţa raselor este considerată ca un re-zultat al evoluţiei; dar dacă ar fi aşa, ar trebui să existe o diferenţiere calitativă a lor, care să definească superioritatea unora faţă de altele; ceea ce, în realitate, nu există, decât aparent şi subiectiv. Deci, rasele nu descind unele din altele. Evoluţia corespunde realităţii, doar în li-mitele unui stadiu de început a genezei, ca o continuare a procesului de auto-generare şi se termină acolo unde chimismul natural al ma-teriei a diferenţiat moleculele de A.D.N. Aceste componente ale ma-teriei vii au putut fi realizate şi de către om prin sinteză. Aici, în această moleculă începe taina atât de complexă a vieţii. Evoluţioniştii sunt mereu în căutarea aşa-ziselor „verigi „lipsă”, dar pe care nu le vor găsi niciodată, pentru simplul motiv că ele n-au existat.

Adevărata lipsă este cea a unei „motivaţii” din partea naturii. Din nefericire, natura a recurs la prea multe acţiuni inutile. Dacă materia ar fi adoptat „metoda evoluţionismului”, atunci, rezultatul demersu-rilor sale ar fi fost cu totul altul: Mai întâi, e că ar fi pro-cedat selec-tiv de la bun început şi n-ar mai fi realizat, la întâmplare, o sume-denie de „produse” de proastă calitate. Acelaşi lucru, i s-ar putea re-proşa şi unui eventual „Creator”. La ce ar fi avut nevoie Dumnezeu să creeze un şir nesfârşit de vieţuitoare, a căror scop să fie doar acela de a se devora unele pe altele? Le-o fi creat, doar pentru a oferi „evoluţionişti-lor” posibilitatea de a-şi întregi teoria cu zisa „selecţie naturală”? Mai mersii de aşa selecţie. Adică, să produci cât mai multe rebuturi din ca-re, până la urmă, să alegi tot nişte rebuturi! Unde or fi speciile reuşite? Până şi omul este o specie destul de nereuşită.

Adepţii evoluţionismului argumentează adesea cum că girafa are tot şapte vertebre cervicale ca şi şoarecele, şi, deci, după părerea lor, asta ar însemna că girafa are la origine şoarecele. Nimic mai absurd ! Pentru conformare cu legile genezei, ace-sta reprezintă numărul optim cu care se putea realiza gâtul mamiferelor; soluţie „tehnică” ce permitea mobilitatea convenabilă, şi de-ci, a fost reţinută genetic. Evident, acest număr nu putea să depindă de lungimea gâtului.

Este bine ştiut că, în mai multe împrejurări, natura a găsit unele raporturi optime pe care le-a păstrat pentru că ele ofereau viului şan-se mai mari de a învinge în lupta pentru existenţă. Aşa se explică şi faptul că himerele se obţin prin îmbinarea celor două segmente, nu-mai după dimensionarea lor la un raport strict impus.

De fapt, cum se obţin himerele?

Himerele sunt vieţuitoare obţinute prin chirurgie embrionară, din îmbinarea a două porţiuni provenite din corpurile unor specii diferite. Ca de exemplu, jumătate broască, cu jumătate şopârlă.

Ce se ştie despre perspectiva vieţii în zonele mai îndepărtate Ale Universului?

Se ştie că în unele zone îndepărtate ale galaxiei noastre, ocu-pate cu nori imenşi de praf cosmic, ce iniţial a fost considerat steril, la o ana-liză spectrometrică minuţioasă, s-a dovedit a conţine imense cantităţi de substanţe organice, fiind identificaţi peste o sută de com-puşi, mai mult, sau mai puţin, complecşi, începând de la hidrocarbu-ri, şi mergând până la formaldehidă, alcool, amoniac, şi chiar amino-acizi, precum glicina. Unele din aceste zone, par a fi adevărate „cul-turi spaţiale” de bacterii. Asemenea existenţe organice au fost repe-rate şi în componenţa unor meteoriţi căzuţi pe Pământ. Deci, germe-nii vieţii, puteau să ajungă pe planeta noastră, întâmplător, venind din spaţiul cosmic, ceea ce corespunde ipotezei „panspermiei” care a fost emisă înainte de a fi fost găsite dovezi în acest sens, de către S. Arhenius în anul 1908.

Deşi, această teorie este foarte plauzibilă, au fost, totuşi, şi obiec-ţiuni ale unor biologi, care considerau că e puţin probabil ca o bac-terie să reziste la solicitările ce i le-ar impune o călătorie cosmică de sute de milioane de ani. Există dovezi concrete, în care unele bacterii, numite termo-sulfuroase, au rezistat la temperaturi de 200º C şi chiar 250º C şi la presiuni de peste 250 de atmosfere, ba chiar, s-ar părea că presiuni mai lumeşti nu le-ar fi pe plac. La scăderea presiunii sub 150 de atmosfere şi a temperaturii sub 80º C, ele intră într-o stare de hibernare. Se cunosc şi bacterii precum Thylo-bscillus–dixidens care se dezvoltă, fără probleme, în acizi foarte concentra-ţi. În ce priveşte temperatura, există şi cazuri în care bacteriile seile se complac să trăiască la extrema opusă a temperaturilor. În Antarctica au fost găsite bacterii primitive, care proliferează foarte bine la o temperatură de –70º C. De asemenea, în ionosferă, la alti-tudinea de 80 km. şi temperatura -195ºC, au fost depistate, vieţuind, acelaşi fel de bacterii. Se cunosc şi bacterii care se hrănesc cu hidro-gen sulfurat într-un proces echivalent cu cel al fotosintezei, dar implică alte procese biochimice, care, în ansamblu, poartă denumirea de chemo-sinteză.

Există şi bacterii care se hrănesc cu roci, iar altele, trăiesc în me-dii puternic contaminate radioactiv. Aceste realităţi, ne dezvăluie, de fapt, un adevăr cu profunde semnificaţii, pe care biologii le-au scă-pat din vedere; şi, anume, că diversele specii sunt ceea ce sunt şi r-ămân mereu aşa pentru că de la bun început li s-a „prescris” ceea ce trebuiau să fie în raport cu mediul în care s-au născut şi nici-o evoluţie nu le poate schimba din ceea ce sunt, în altceva. Din aceste realităţi evidente, rezultă şi o importantă concluzie: Zişii germeni ai vieţii ve-niţi din cosmos, indiferent dacă au găsit, sau nu, condiţii de mediu similare celora de un-de au venit, ei au rămas ceea ce erau şi n-au putut să genereze nici măcar o specie nouă.

În devenirea lor, speciile, pornind de la programul înscris în genele lor, dobândite iniţial, se dezvoltă în oarecare dependenţă de condiţiile de mediu, care nu sunt esenţiale din cauză că ele sunt deja „luate în calcul” din momentul iniţieri germenului de viaţă. Dacă e să luăm în consideraţie şi aşa-zisa evoluţie limitată, pe care biologii o văd fiecare în felul lui, atunci, ea nu poate fi altceva decât un lung proces de auto-generare, în a cărui finalitate, specia dobândeşte o, să-i zicem, „legi-timitate” de a dăinui, chiar şi dacă, ulterior, nu mai dobândeşte şi o „raţiune de a fi”.

Este greu de înţeles la ce dăinuiesc o sumedenie de specii, care se situează mult prea departe de nivelul la care ar trebui să fie, pen-tru a li se cuveni o cât de mică raţiune de a fi. Da, dar se vor grăbi unii să întrebe: „Cine este îndreptăţit să decidă cui şi cât i se cuvine din harul raţiunii de a fi?” Un răspuns mai puţin întortocheat, ar putea fi următorul: Îndreptăţit să decidă, poate nu; dar să aprecieze, îi poate fi permis aceluia care are spirit de observaţie deosebit de dezvoltat şi este foarte bine documentat. Cei care nu au asemenea calităţi, or să spună, de exemplu, că pi-sica şi câinele se situează printre cele mai inteligente animale. Nimic mai fals; până şi instinctul de conservare le este inferior multor specii cu do-tare asemănătoare, precum iepurele, castorul, vul-pea şi alte-le. Toate aceste animale, inclusiv câinele, sunt dotate cu acelaşi fel de „scule”, adică, gheare. Dar numai câinele şi pisica nu sunt capabili să oferit, de-a gata un adăpost, rămân să doarmă acolo unde îi apucă vremea rea, ploaie, sau ninsoare, fără a face ceva pentru a-şi improviza un adăpost, pe când toate celelalte îşi pun ghearele la lucru şi îşi scobesc în pământ, un adăpost protector, la care poate râv-ni chiar şi un om nevoiaş. Iarăşi or să obiecteze cei limitaţi în „câmpul lor vizual”, pretinzând că acest comportament al câinelui şi pisicii s-ar datora faptului că prin domesticire, fiindu-l asigurat un adăpost, şi-au pierdut abilităţile de auto-protejare. Şi totuşi, un asemenea argument nu justifică lipsa lor de reacţie la instinctul primar de conservare. Mai sunt şi alte animale care au fost domesticite şi nu şi-au pierdut nici cât de puţin instinctul de auto-protejare. Astfel, iepurele de casă, preferă, uneori să-şi părăsească adăpostul oferit de către om, pentru a se folosi de altul realizat de el în pământ.

Mai toate animalele domestice, până şi porcul, recurge destul de des la „măsuri”de îmbunătăţire a condiţiilor de „cazare” oferite de către om. Şi-apoi, dacă o specie uită să mai facă ceva ce a ştiut cândva foarte bine, îşi aminteşte în situaţii de strictă necesitate. Până şi câi-nele, îşi aminteşte foarte bine, să fie agresiv chiar şi în situaţii lipsite de vre-o cât de mică motivaţie, atacând chiar şi pe omul care l-a do-mesticit şi îl hrăneşte. Şi, culmea contradicţiei, sălbăticiunile pădurii au un comportament mai „civilizat”, căci ele nu atacă omul dacă nu sunt atacate. Cum stăm, dar cu inteligenţa câinelui? Dar pe lângă că este prost, câinele mai este şi laş; muşcă pe furiş şi fuge. Iar dacă mai apar şi alte javre, se în-toarce ca să mai atace odată. Prostia câinelui întrece orice închipuire; latră la tot ce se mişcă. Iarăşi, „a toate şti-utorii”vor obiecta că îşi apără teritoriul. Dar asta fac şi multe alte ani-male; şi, totuşi, nici o altă specie nu face atâta „scandal” şi sche-lălăială, lătrând în prostie.

Iată deci, că în capacitatea de a dăinui a unei specii, nu stă vr-un criteriu de diferenţiere a superiorităţii uneia faţă de alta. Din exem-plul prezentat anterior, rezultă că gradul de superioritate ţine de mă-sura în care o specie, sau rasă se „autogenerează” pe sine. Dar da-că, totuşi aceste discordanţe există, rezultă că, deşi dăinuirea este neli-mitată, în timp, procesul de autogenerare este limitat ca durată şi, deci ceea ce n-a apucat să fie făcut la timp, rămâne pentru totdeauna nerealizat. E ca un fel de „prescriere a dreptului de acces la devenire” .

Din cele prezentate, rezultă că în complicatul proces de devenire a materiei vii, nu se implică nici evoluţia şi nici creaţia. Deşi, foarte riguros argumentată, această concluzie are „cusurul” de a deranja atât pe atei, cât şi pe credincioşi ! Întotdeauna marile adevăruri au deranjat pe mulţi. Şi, în aceste condiţii, de la cine să mai aştepţi un sprijin mo-ral? În primul rând de la propria-mi conştiinţă, şi apoi, de la tine, de la cel care citeşti , şi de la mulţi alţii care, trep-tat, se vor trezi la realitate.

(No Ratings Yet)

 Loading ...

Din aceeaşi categorie:

Tag-uri: despre dumnezeu, despre viata, Explicatii, gandire pozitiva