Psihologul cu Blogul

Este dragostea o metodă de disciplinare şi educare a sufletului?

O întrebare puţin iritantă pentru unele persoane ce şi-au clădit concepţii puternic pozitive sau puternic negative aferent relaţiei dintre trup şi suflet. Să privim sufletul ca pe un copil ce învaţă e o idee paradoxal retorică pentru că însuşi copilul îşi are sufletul tânăr. Mă deslipesc puţin de raţiune şi spun aşa, sufletul ajuns pe acest pământ, primeşte darul material, primeşte trupul, pentru a-l duce pe drumul vieţii, şi în acest fel să poată experimenta el ceea ce este motiv pentru venirea sa în acel trup, pe aceast pământ, în acest timp. Sufletul, printr-o călătorie întortocheată, ajunge aici şi acum să nască din nou, pentru a nu ştiu câta oară, pentru motive de el ştiute, paradoxal, de el uitate.

Sufletul şi raţiunea

Sufletul la naştere, e ca mintea noastră odihnită şi abilă de funcţionare calitativ ridicată. Cu cât timpul petrecut aici pe pământ, creşte, lumina sufletului se reglează cu rezonanţele găsite aici, echilibrul fiind dat de ceea ce i sa oferit nu de ceea ce este. Încet apar primele semne de raţiune (puterea trupului asupra sufletului), conturate apoi prin ambiţii şi manifestări ce în primă fază copie deja existentul. Când raţiunea atinge nivelul de dezvoltare cognitivă (cunoaşterea aprofundată a mediului, societăţii şi a vieţii) sufletul trece, rămânând blocat, în planul 2, de unde acţionează în continuare, dar în umbra raţiunii. Cele două elemente create şi bine conturate, sufletul şi raţiunea, în manifestarea lor duală, crează un al treilea element, numit de mine “calea”. Această cale sunt defapt noi, cum şi sufletul nostru suntem tot noi, şi raţiunea deasemenea, calea e ceea ce numesc eu rezultatul manifestării dualităţii pe planuri de egalitate, echilibrul sustinut de cele două planuri ţinute la o putere constantă, poate controlată, pe fondul acceptării. Acest element, calea, e centrul.

Ce este natura?

A fost o vreme când credeam că răspunsurile la întrebările mele le voi găsi în locuri la care acum nici nu mă gândesc, şi că ceea ce vreau să ştiu trebuie descoperit printr-un efort de gândire, analiză şi studiu asupra vieţii. Acum răspunsurile la toate întrebările mele, le primesc de la natură. Numesc natură orice element din afara corpului meu, orice element ce nu sunt eu!

Natura ne poate spune totul. Defapt ea ne arata zi de zi cât de extraordinară e viaţa pe pământ, cât de complexă şi de sofisticată e, numai bună de trăit făcând de toate. Dragostea, ca element al naturii, e sunetul vibraţiilor oricărui gând din noi, din univers; dragostea e lumina albă ce o vedem oricând , chiar daca suntem în întuneric, e lumina din noi ce ni se arată, şi o vedem cu ochii minţii nu cu ochii de carne. Spuneam de dragoste, că e un element al naturii.

Ce este dragostea?

Din cele 3 elemente ce ne compun, al patrulea e mediul în care cele 3 există. Dragostea e un element vital al existenţei umane, iar cine spune că dragostea s-a pierdut, se înseală, e deajuns să privească în jur şi să vadă, în acelaşi timp să vadă în el, căci există! Cine spune că nu poate iubi, să privească în el să vadă, căci sufletul îi va spune de ce nu poate iubi. Cine spune că dragostea, este ceva anume, să privească în el pentru că sufletul îi va spune care este dragostea lui. Cine crede că dragostea nu poate face orice, să privească în el, pentru că sufletul îi va arăta tot ce a făcut cu dragoste şi tot ce a făcut fără dragoste, dragostea i-a dat fericire şi mulţumire veşnică, pe când fără, au rămas doar urme şterse. Cine crede că dragostea aduce suferinţă, să privească în el, să strige tare ca un leu ce îşi apără teritoriul, la suferinţă, se va arăta, pentru că ea nu are curaj să reziste, ea doar e o iscoadă a raţiunii, o modalitate de rezistenţă şi în acelaşi timp o josnică armă folosită pentru a chimicaliza sufletul cu momente deloc luminoase pentru el. Dragostea este o metoda de ne lăsa purtaţi, e ca apa sărată, stând în mare fie că vrem fie că nu, plutim oricum! Cu raţiunea putem doar să ne zbatem contra curenţilor, în loc să urmăm cursul natural, pentru a trăi experienţa vieţii pe valurile dragostei, ce ne plimbă cu un tainic stil matern către orice loc i-am cere.

Ce facem noi? Ne zbatem să găsim ceea ce avem deja? Ce este mai greu, să recunoşti sau să descoperi sau să cauţi? Câte din cele ce le cauţi, nu sunt oare deja lângă tine? Acestea sunt simple vorbe, dar pentru drama umană ce o trăim, sunt medicamente, sunt ca ierburile aromatice ce te odihnesc, te alintă cu aroma, te liniştesc pentru a putea tinde spre echilibrul în care UNIVERSUL se află şi el!

Să fim ca universul, pentru că suntem, şi să trăim ca oamenii, pentru că suntem!