Psihologul cu Blogul

Amintirile ar fi de neuitat dacă pe lângă elementele clasice din redarea lor, s-ar lega şi timpul. Raţiunea nu păstreaza amintirile pe noţiuni de timp mici, ci mari, iar aglomerarea pe o perioada mare de timp rezulta pierderi ale amintirilor. Cu alte cuvinte legarea unei amintiri de o data, rememorare intamplarilor cu tot cu data , duc spre o stapanire mai puternica asupra ratiunii, functionalitatea constienta a memoriei fiind mai benefica si mai de admirat in pragurile amintirilor sau reamintirilor. Deci acum si aici avem o data, o secunda poate lega totul, intr-o secunda poti gasi toate elementel care au existat, exista sau vor exista in acea secunda. Poate ar ramane intrebarea, cum anume sa pastrezi totul, nu cum sa nu uiti totul sau o parte.

Funcţionalitatea creierului în privinţa redării amintirilor e clar stabilită prin realizarea conexiunilor pe reaccesarea informaţiilor stocate. Aceast proces are unele scăpări, de exemplu uitarea. Procesul de memorare se realizează în paşi simpli, reamintirea e reversibilul memorării realizat printr-o repunere în prim plan a subiectului solicitat. Cu alte cuvinte amintirea este rezultatul accesării informaţiilor deja stocate. Simplu şi concret, pentru a putea trece mai departe, amintiţivă ce s-a întâmplat la varsta de 3 ani la 17 zile după ziua de naştere, la ora 18:57. Cert e că o astfel de amintire nu poate fi accesată, şi poate unii vor spune că doar un robot sau un calculator super performant poate realiza aşa ceva. Poate, dar mai mult ca sigur raţiunea e cea care limitează astfel de incapacităţi umane, exemplul de mai sus plus multe altele, împreună dându-ne zi de zi Drama umana.

Printr-un studiu individual am descoperit acest lucru, că amintirile sunt funcÅ£ionale 100% doar că puterea de conÅŸtientizare a informaÅ£iilor stocate la nivel de “old information” este atât de încapabilă încât pot spune că nu deÅ£inem nici măcar 1% din cât putem avea. Privind per total fiinÅ£a umană, mă întreb dacă am ajuns aici sau nici nu am plecat de aici, pentru că nu îmi pot explica ce anume subjugă atât de crud ÅŸi de neomenesc, trăirea umană într-un cadru al suferinÅ£ei ÅŸi al incapacităţii manifestării pure a sufletului, singurul produs ce merită să fie privit ÅŸi lăsat liber aÅŸa cum ÅŸi este (paradoxal). TotuÅŸi contextul ideii de prezentat e următorul, stocarea informaÅ£iilor în creier, accesarea lor, rememorarea, verificarea ÅŸi modificarea informaÅ£iilor sunt fapte ce se realizează “fluid” până într-un punct, când dintre multitudinea de valori ce contribuie continuu, una devine proeminent de radicală în privinÅ£a calităţii. Timpul, este cel care decide. Datorită timpului, amintirile sunt “uitate”. Defapt nu se uită nimic, informaÅ£iile rămân în creier, legăturile din creier folosite la redarea informaÅ£iilor se mai pierd. Atunci uitarea e clar vizibilă. Legătura timpului în această idee e următoarea, stocarea informaÅ£iilor, păstrarea lor, ÅŸi orice alt proces de lucru cu informaÅ£iile din creier, se poate realiza pe noÅ£iune de timp, aÅŸa cum se ÅŸi realizează, dar cu menÅ£iunea că noÅ£iunea de timp ca valoare trebuie menÅ£inută controlabil la un nivel mic, cu altecuvinte mereu să ne amintim ÅŸi clipa nu doar fapta. ÃŽn general procedăm astfel, amintirile trecute la timpul “trecutul îndepărtat” devin aglomerate pe o perioadă de timp mare, aglomeraÅ£ia de informaÅ£ii, combinată cu incapacitatea creierului uman de a conÅŸtientiza mai mult, dau rezultatul uitării, practic, creierul cu ajutorul experienÅ£ei acumulate de la prima zi de viaţă, dezvoltă un plan de selecÅ£ie, ce ÅŸi-l modifică, îl respectă, ÅŸi astfel nu fructifică ÅŸi nu creÅŸte deloc în calitate cu acest plan.

Încercarea mea este de a prezenta o faţetă a uitării ca şi mod de abordare a vieţii. Să punem în prim plan această problemă înseamnă să ne dorim să ştim totul! Şi fără frică şi fără cinism putem conştientiza totul, acesta nefiind un punct desconsiderabil ba din contra consider a fi un plus în împingerea spre nul, până la eliminare, a dramei umane.