Psihologul cu Blogul

Simona ne scrie:

cum as putea sami schimb atitudinea fata de cei din jurul meu? sa fiu o persoana mai sociabila,sa imi inving timiditatea ,sa nu mai fiu atat de vulnerabila atat de inocenta
sa ma pot juca cu mintile oamenilor asa cum ei o fac cu mine? ajutatima  va rog din suflet am nevoie de un sfat urgent

Formarea noastră, pe parcursul unei vieţi, se realizează pe etape, începând din copilărie, şi oprindu-ne la o bătrâneţe majoritar caracterizată prin pacea şi echilibrul cu sinele. Copilăria fiind locul de unde începem, este şi cea mai importantă. Cele mai multe trăsături prezente la maturitate, sunt formate în copilărie; deprinderi şi obiceiuri, survin şi pe parcurs (adolescenţă, maturitate ) dar în mare parte sunt “copiate” sau deprinse în copilărie. Nu încerc acum să exprim o stare de autocunoaştere, prin analiza comportamentului de acum, ceea ce suntem poate doar fi reabilitat, sau un termen mai potrivit acceptat sau transpus.

Zi de zi beneficiem de comunicare. Comunicarea cu cei din jur, verbală, scrisă, folosind tehnologia sau nu, devine un punct deloc de ignorat dacă stăm să ne gândim la necesităţi. Deci comunicarea e o necesitate precum apa şi hrana, şi în acest context prezint următoarea idee : comunicarea se realizează la un nivel mai mult decât satisfăcător, în interiorul nostru. Mă refer, deci, la comunicarea interioară, foarte valabilă şi foarte benefică pentru aceea dintre noi care sunt în unele momente, singuri, deşi simt nevoia să comunice. Atunci se instaurează comunicarea interioare. Ea ne ajută să ne înţelegem, şi dacă nu ştiaţi, vă spun eu, că, această comunicare e mai benefică pentru suflet decât pentru trup, pentru că mintea noastră are senzaţia dualităţii în această comunicare, când defapt tot mintea poate spune că e unu monolog. Senzaţia dualităţii, în comunicarea interioară, este dată de falsa percepţie a minţii, pusă faţa în faţa cu sufletul, deşi suntem un tot unitar, un individ multi-compus, mintea percepe comunicarea interioară ca un dialog între ea şi altceva. Ca să fac o comparaţie aş spune ca mintea crede că vorbeşte cu cineva, dar defapt vorbeşte singură, şi continuând ideea aş afirma că mintea noastră se manifestă în astfel de momente exact cum consideră unii “nebunia”.

Suferim deci, zi de zi, non stop, de o faţetă a unei duble personalităţi, comicarea dintre cele două faţete fiind privită ca rezultat prin prisma actiunilor şi activităţilor desfăşurate în viaţa reală, materială, palpabila şi uşor de conştientizat. Formarea pe parcursul vieţii se realizează pe două plane, o dualitate aşadar, şi în formarea noastră. Puţin mai neştiinţific, formarea pe cele două plane este formarea interioară şi cea exterioară ( a se înţelege prin exterioară ceea ce se afişează în interacţiunea cu ceilalţi).

După cum spune titlul acestui articol, să fiu eu sau să fiu altcineva, e o întrebare mai mult în interior dezbătută decât în exterior. Falsa percepţie a ceea ce suntem, şi neînţelegerile dintre ceea ce ştim şi ceea ce simţim, ne pun în situaţia în care ne întrebâm “cine suntem noi defapt”; dezbatem acest fapt filozofic existenţial, până în punte de genul sinuciderii şi nebuniei sau pierdem încrederea în noi înşine, neştiind ce suntem şi ce vrem să facem în viaţa ce o trăim. Ar fi simplu să spunem că suntem ceea ce simţim , dar cum rămâne cu ceea ce ştim? Viaţa noastră este mai puternic influenţată de ceea ce ştim decât de ceea ce simţim şi exemple nu are rost să dau că ştie fiecare despre ce vreau să spun. Să credem în ceea ce sufletul nostru vrea de la noi, să facem, uneori e dificil, că avem realitatea care sună diferit de cum interiorul nostru o percepe ( ca atunci când închizi ochii în întuneric şi deşi nu este lumină, ochii tăi au senzaţia că este, mintea ta procesează lumină, iar tu vezi lumină). Ceea ce suntem poate fi o falsă percepţie, şi depinde de noi dacă e sau nu aşa, tot ceea ce putem face acum, zi de zi, clipă de clipă, e ca atunci când spunem cu hotărâre ce suntem, cum suntem, ce vrem să facem, de ce facem ceea ce facem şi alte chestiuni pe care spunem că ştim bine cum sunt, să facem o recenzie în trecut prin a observa dacă nu cumva dintr-o anumită situaţia, am rămas blocaţi pe un plan pe care l-am abordat deloc potrivit.

Există un exerciţiu simplu şi uşor de a ne plasa în trecut pe planuri pe care vrem să le verificăm. Am face acest lucru pentru că cel putin în copilărie, dar pe urmă ca într-un lanţ al slăbiciunilor, şi pe parcurs, transpunem diferite trăiri şi sentimente, păreri şi concepţii, astfel încât amestecăm piesele de puzzle din viaţa noastră(orice exeniment,situaţie,stare,sentiment etc), le potrivim după formă dar nu şi după culoare. Spuneam de acest exerciţiu, el se desfăşoară astfel : luăm o situaţie, o impresie, un cuvânt, un sentiment, o imagine, orice din mintea noastră, şi , fie o verbalizăm fie ne-o închipuim, dar o repetăm în mintea noastră până când încep să apară legături. La început totul pare ca o călătorie, ca un drum printr-un tunel unde apar diferite “filmuleţe” cu momente din viaţa noastră, legate de acel lucru de verificat; ajungem într-un punct în care sufletul ne spune să ne oprim, de obicei acel punct coincide cu un sentiment puternic, nu neapărat un sentiment mare, dar e o trăire puternică, şi astfel vom şti unde e legătură. Rezolvarea unei situaţii de genul ăsta se prin retrăirea acelui moment, legat fiind de gandul cu care am pornit. Indicat ar fi să comunicaţi cu cineva, o persoană de încredere, poate chiar şi plantele şi animalele, despre ceea ce aţi văzut în trecutul vostru. Nu vă sugerez să cereţi un sfat, ci mai degrabă să aflaţi un alt aspect, o altă părere, impresie, cum ar face în locul vostru, astfel veţi găsi singuri în voi răspunsul de care aveţi nevoie.

Acest exerciţiu e folosit pentru multe situaţii în care trecutul e cauză iar prezentul este efectul, pentru că pune faţă în faţă două elemente importante din formarea şi existeţa noastră (trecutul şi prezentul).

Aştept întrebări!