Psihologu cu blogu

Cristescu Bogdan “psiholog pe blog” recomandă:

Pagina 1 din 13
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
>

Despre iertare

Uite o întrebare la care să te gândeşti : Ce înseamnă pentru tine să te ierţi?

Nu îmi doresc să îţi influenţez răspunsul, dar vreau să îţi spun ce înseamnă pentru mine să mă iert. În primul rând poate te întrebi pentru ce anume trebuie să te ierţi, totuţi chiar nu trebuie, o faci pentru că tu doreşti, iar de vrei să îţi echilibrezi viaţa, este important să te ierţi pe tine la fel cum îi ierţi şi pe ceilalţi.

Prin cele doua aspecte, suflet şi trup, viaţa ne duce la momente de genul celor în care mânia şi ura ne fac să învinovăţim pentru fapte, vorbe sau atitudini, pe cei din jurul nostru, implicaţi, dar nevoit şi poate prea subtil, asupra noastră! Îmi aduc aminte de un criminal care a reuşit să se ierte şi în felul ăsta a dispărut pentru totdeauna dorinţa de a ucide; există părinţi care s-au iertat pentru ce au facut asupra lor dar şi asupra copiilor şi după ani de ură au reuşit să se împace, există soţi care s-au iertat pentru ce le-au făcut soţiilor şi au reuşit să se schimbe şi să le iubească nu să le desconsidere, există copii care s-au iertat pentru ura şi furia ce au avuto faţă de părinţii prea posesivi şi prea duri şi agresivi, şi au dat dovada de superioritate nefiind necesar să mai dovedească nimănui cu faptele din viaţa lor ci să facă totul pentru ei, experienţa lor. Sunt multe, poate toate, poate majoritatea, cazurilor, când iertarea a adus schimbarea.

Acest mecanism, creierul sau mintea noastră, lucrează pe baza deciziilor, legăturilor, care la rândul lor se bazează pe experienţe, ele fiind cele care furnizează informaţii pentru tot ceea ce avem în minte, din trecut, prezent şi viitor, stocându-se aproape nonstop, ideile ce ne fac să recunoaştem, să ştim, să conştientizăm viaţa; în tot acest sistem, avem o dualitate, iar partea “cealaltă” tinde să fie acaparată de cea pe care conştient punem accentul mai puternic, deci mintea nu e tot una cu sufletul, ce gândim nu e tot una cu ce simţim, atunci intervin transpuneri ale sentimentelor, în funcţie de cum le înţelegem şi de cum le putem folosi.

Cea mai des întâlnită transpunere a sentimentelor e frica cu furia, dar pot fi şi altele. Nu e vina nimănui pentru aceste transpuneri, şi acest aspect trebuie înţeles pentru că altfel trăim cu un sentiment care chiar nu s-a manifstat aşa. De exemplu, să presupunem că ştim gusturile clasice, şi apare o mâncare nouă, iar gustând-o vom descoperi un gust nou, defapt e o combinaţie de gusturi, dar neavând capăcitatea de a le recunoaşte pe toate, de a le separa mental pentru recunoaştere, vom spune că gustul “seamănă cu…” şi astfel poate omitem unul din gusturi, necunoscându-l, nici nu îl vom menţiona. Aşa e si cu viaţa, neştiind ce se întâmplă cu adevărat, ne folosim de ceea ce ştim până la momentul respectiv, iar deciziile chiar sunt limitate, pentru că nu suntem aşi în toate, de mici. Acest aspect e punctul de pornire pentru a ne ierta.

Să ne iertăm, înseamnă să recunoaştem pentru noi că nu am cunoscut totul, poate nu îndeajuns de multe, atunci, dar acum merită să încercăm să privim lucrurile prin prisma experienţei ce o deţinem. Experienţa poate fi şi ziua ce a trecut de la eveniment, nu neapărat ani de zile. Putem să ne iertăm pentru ceea ce am făcut ieri, săptămâna trecută, nu neapărat pentru ce am făcut acum n ani în urmă.

Iertarea duce la acceptare, iar alături vine sentimentul de pace şi echilibru. Să ne iertăm înseamnă să apropiem trupul de suflet, mintea de simţuri, şi să ne echilibrăm pentru a înţelege ceea ce suntem, ceea ce facem, alături de cei din jurul nostru, de natură, de univers. O decizie din trecut poate fi motivul unei manifestări frecvente, din prezent, acest fapt denotă o necesitate de concluzionare a situaţiei trecute, prin prisma confruntării prezentului cu trecutul, într-o doză considerabilă de pozitivitate, pornind totul cu dorinţa de a ne face bine, de a fi mai buni, de a ne repara, şi aşa chiar vom reuşi.

Nu tot din ceea ce gândim, este aşa cum simţim sau cum am simţit, de aceea trebuie să echilibrăm balanţa trup suflet, să ne împăcăm cu noi înşine pentru a putea merge mai departe şi pentru a putea beneficia de ceea ce ne dorim. Poate din toată vorbăria, cuvintele nu exprim ceea ce poţi trăi într-un moment de iertare, dar merită să încercaţi să luaţi o impresie, un sentiment, o părere din trecut, dar care şi acum se menţine, şi pentru care nu îl puteţi sau nu o puteţi ierta, mergeţi în voi pentru a vă ierta pentru că aţi judecat aşa atunci, şi încercaţi să acceptaţi situaţia ca fiind motivul pentru care acum doriţi să vă apropiaţi trupul de suflet.

Imaginea ce îmi vine acum îm minte, doi gemeni ce din cauza unei întâmplări au hotărât să stea spate în spate mult timp, comunicând unul cu altul dar neprivindu-se unul pe celălalt, unul iubitor, pacifist, unul dornic de a vedea dovezi, de gândi şi nu de a simţi, deodată o vorbă le aduce aminte de acel moment în care s-au supărat, şi observă că defapt acum acel motiv nu mai doare, acel motiv defapt nu durea, ci doar trebuia acceptat aşa cum s-a întâmplat, să nu modifice relaţia lor, pentru intervenţia exteriorului asupra lor, şi ei se întorc şi se revăd după mult timp. Imaginaţi-vă bucuria lor, cum ar fi în voi, gândiţi-vă la cât de mult aveţi nevoie să simţiţi iar, să fiţi calzi, iubitori, prietenoşi cu voi; gândiţi-vă că o astfel de experienţă vă aduce aproape şi foarte la îndemână tot ceea ce până atunci din cauză că nu acceptaţi, nu beneficiaţi. Nu pot să vă descriu în cuvinte ceea ce veţi simţi.

Din nou, şi acesta este un exerciţiu benefic pentru noi, în multe situaţii, şi poate comunicarea cu cineva apropiat, dacă nu un psiholog sau poate chiar animalul de casă sau plantele, ne ajută să înţelegem mai bine, poate să ne mai odihnim euforia plăcerii transpusă în trăirile amintirilor. Comunicarea trebuie să decurgă în modul liniştirii interioare, echilibrării interioare, şi ca finalitate trebuie privită realitatea acum şi aici, cu “ochii” pe care i-ai şters de neclaritatea trecutului.

Am spus că vă povestesc despre iertarea mea, defapt despre una din ele: când eram mai mic, proaspăt intrat pe băncile liceului, am hotărât să mă transfer la o scoala care îmi plăcea mai mult, era vorba despre Liceul de artă, eu fiind atunci la Liceul Auto. Cele două profile sunt opuse, iar pentru mine erau şi mai opuse, mecanica nefiind punctul meu forte, eu având înclinaţii artistice încă de mic, fie moştenite fie dobândite. Familia a decis că “mecanic este meseria de viitor, nu pictor”, decizie fatală pentru că a coincis cu momentul în care am hotărât să nu termin liceul pentru mine ci pentru ei, trăind până acum un an cu sentimentul deloc potrivit. Cum vine înţelegerea mea: familia a făcut tot ceea ce a făcut, ceea ce sunt acum e dovada implicării lor, fără ei nimic din ceea ce sunt nu ar mai fi fost aşa, eu sunt mulţumit cu ceea ce sunt şi firesc e să le mulţumesc nu să îi desconsider pentru că nu m-au lăsat să fac ceea ce am vrut, şi las în prisma universului, a divinului, a sufletului meu, tot ceea ce mi s-a întâmplat până acum, ca fiind necesar pentru dezvoltarea mea, astfel putând afirma că experienţa mea există, că viaţa mea abeneficiat de acel moment pentru a mă forma către ceea ce acum sunt. Au venit uşor amintiri cu toate lucrurile făcute de familie, şi mi-am dat seama că ei sunt cei care mi-au dorit doar binele, iar efortul pe care l-au făcut e strâns legat de experienţa lor, pe care acum cunoscându-mi puterile, o pot înţelege, pentru că oarecum mă văd şi eu în viaţa lor deoarece tot ceea ce este în noi, este şi în exteriorul nostru, şi suntem toţi, unul! M-am iertat pentru ceea ce am considerat atunci că e firesc şi corect, şi pentru că în loc să accept, am aplicat furia şi desconsiderarea în locul mulţumirii şi regretului şi înţelegerii pentru viaţa lor, că nu sunt mereu stăpâni pe tot, cum nici eu nu sunt; m-am iertat pentru că am uitat cât de importanţi sunt ei şi nu ceea ce au hotărât pentru mine, toate acestea pentru că îi iubesc!

Tu, pentru ce te-ai iertat?

Din aceeaşi categorie:

Să fiu un alt om sau să fiu eu?

Despre puterea gandului

O galerie pentru weekend

Despre atacurile de panica

O poartă spre suflet

Tag-uri: accentul, amintiri, anume, asupra, atunci, baza, cea, chiar, comunicare, defapt, Despre dragoste, despre suflet, dualitate, exerciţiu, faci, familia, frica, gândim, iertat, întâmplare, înţelege, la fel, mecanism, mintea, nimic, noastre, nou, pentru tine, relatia, relatii, suflet, sufletul, suntem, tinde, toate, totul, trăiri, transpus, trebuie, trecut, trup, uite, viata, vom, vrei

06 Oct 08 | Despre dragoste, Tehnici, despre viata, psihologie | Citeste | Comentariu (1)

Despre atacurile de panica

Oricând putem fi surprinşi de această stare, atacul de panică fiind un sentiment de nelinişte pe care îl putem depista fie când ne trezim, într-o conversaţie, în drum spre casă, spre servici, sau chiar făcând ceea ce facem zi de zi. E metoda psihicului de a ne transmite un mesaj destul de clar, pe care el îl “priveşte” pozitiv, şi aşa îl transmite, dar mintea noastră obsedată de a controla ambiţios fără să facă schimbări, îl clasează negativ, astfel atacul de panică, este o teamă, fizic fiind însoţit de mai multe simptome, manifestate multiplu (aproximativ câte 3-4 deodata):

bătăi accelerate şi neregulate, ale inimii
insufiecienţă respiratorie, stare de sufocare
senzaţia de presiune în piept, disconfort sau chiar durere
contracţii necontrolate ale muşchilor membrelor
transpiraţie excesivă
senzaţia de răcire a abdomenului (ca şi cum ar fi gheaţă în stomac)
frisoane sau percepţie a căldurii în exces sau a frigului
senzaţie de leşin, ameţeli, pierderea echilibrului fizic
tremurături
furnicături

Ar mai fi şi altele, dar din relatări ale persoanelor care au suferit atacuri de panică, acestea sunt simptome generale, iar psiho terapeuţii spun că dacă cel puţin patru dintre acestea sunt resimţite sigur s-a manifestat în organism, un atac de panică.

În principiu această manifestare e o stare ce se manifestă fizic şi psihic. Gânduri asociate cu atacul de panică ar fi frica de moarte şi frica de a nu pierde controlul, de a nu înnebuni. E clar că o frică este insuportabilă atunci când ea apare, şi categoric se resimte fizic puternic această manifestare. Frica de a nu muri surfine în urma percepţiei creşterii bătăilor inimii, apariţia insuficienţei respiratorii, ca drept urmare aceast sentiment atrage gândul către moarte. În general starea se îmbunătăţeşte dacă persoana începe să conştientizeze că atacul de panică nu îi aduce moarte, şi chiar senzaţiile sunt doar o falsă manifestare mai mult indusă de psihic, fizicului, ce cu calm şi relaxare, poate fi trecută pe planul “a fost şi a trecut”.

Cum ne manifestăm după un prim sau repetat atac de panică?

Recunoaşterea simptomelor este un punct ce ne formează spre o modificare a comportamentului, activităţii noastre, a deciziilor, fiind deschis un orizont bazat pe protejare, necesitatea de a prevedea, de a nu se mai întâmpla, de a repara, de a trata etc. În mare parte apar destul de proeminent frici legate de situaţiile când s-a manifestat atacul de panică, se vor lua măsuri de genul “nu mai merg singur pe stradă” sau “nu merg cu mijloace de transport unde este aglomeraţie” etc. Modificările survenite din atacurile de panică, nu repară starea psihică, ci o îmbropbodeşte cu o complexitate ce ne afectează mai mult percepţia clară a situaţiei, eventual mesajul transmis de sufletul nostru pentru a ne proteja viaţa.

Frica reapariţiei atacurilor de panică, îngrijorarea pentru posibilele complicaţii, consultarea excesivă a medicilor, căutarea de răspunsuri, sunt câteva simptome ce urmează trăirii atacurilor de panică.

De unde provin atacurile de panică?

Copilăria e punctul de unde se trag majoritatea cauzelor atacurilor de panică, fie persoana cu această problemă, a avut o copilărie alături de nişte părinţi prea protectori, sufocanţi, prea critici si exageraţi în faţa comportamentului copiilor, fie există manifestarea unei hiperdependeţe în relaţiile din viaţa lor sau teama de autoritate. Deci, atacul de panică apare pe fondul unei frici inconştiente, instalată şi localizată în suflet, cu care trăim poate o viaţă, ne obişnuim cu ea, şi desigur nu îi dăm nici o importanţă decât atunci când sufletul “spune GATA” şi fizicul nostru nu poate decât să refuze dorinţa sufletului, până când decidem să echilibrăm situaţia şi să aducem pacea şi liniştea în noi. În copilărie, este vorba despre frica de nou, de situaţii în care se schimbă planul de desfăşurare a activităţii, şi suntem nevoiţi să ne schimbăm şi noi, sau să ne adaptăm, poate fi vorba de lipsa unei senzaţii de protecţie, sufieciente cât să ne mulţumească sufletul, lipsa siguranţei sau a încrederii în cei apropiaţi. În urma acestor frici neprocesate conştient în copilărie, pot apărea atacurile de panică.

Poate un aspect mai relevant, ar fi faptul că aceste temeri din copilărie sunt acoperite deseori cu un sentiment de furie, pentru că atunci nu puteam şti ce este teama şi nu o puteam gestiona cum trebuie, dar furia o înţelegeam şi o puteam manifesta mai uşor, aşadar automat am făcut o transpunere a fricii în furie, şi acum că am descoperit asta, ştim că se poate, atunci s-a putut, şi categoric pentru a “rezolva” atacurile de panică, trebuie făcut la fel, dar furia trebuie înlocuită cu altceva, mai pozitiv şi mai benefic pentru noi! Această transpunere din trecut, a fricii în furie, acum în prezent poate fi cauza sentimentului de neacceptare a unei situaţii trecute, prezenţa diferitelor critici ce le atribuim faptelor si atitudinilor unor persoane din trecut, sau poate chiar nouă.

Ce să facem dacă avem o teamă?

Reţinem deci că atacurile de panică au pentru noi un mesaj la nivel de psihic din partea sufletului, el este un mesaj pozitiv ce ne ajută în urma luării lui în considerare, să avem o viaţă mai bună, rezolvând problema ce a cauzat această manifestare. Sedinţe la psiholog, pot rezolva această problema, prin procedee din analiză existenţială, din analiza tranzacţională sau din psihologia cognitiv-comportamentală terapeutul şi clientul pot aborda împreuna discomfortul resimit de acesta în atacul de panică, pentru a-l elimina, iar pentru aceste şedinţe unii psihologi se pronunţă că doar 6 sedinţe sunt suficiente pentru a rezolva problema atacurilor de panica.