O seară filozofică

Trebuie să vă povestesc despre discuţia pe care am purtat-o cu Jorjette, aseară la un pahar de bere şi multe ţigări.

Să rezum discuţia la un subiect concret pe care să pot să vi-l prezint, ar fi să reamintesc de un alt articol, în care am tratat acelaşi subiect, şi anume, drama umană.

Drama umană există fie că recunoşti sau nu, şi chiar faptul că îi înţelegi existenţa tot nu este un aspect folositor. În continuare este vorba despre imaginea mea mentală şi spirituală asupra existenţei umane, nu esti ceva de “făcut acasă” dar este ceva de citit şi de considerat.

În romanul ce îl scriu tratez această temă fundamentală a omenirii, existenţa omului între istorie şi viitor, şi mereu aduc aminte că oricât se doreşte o schimbare, isotria se va repeta din nou şi din nou, ca un film, ca un anotimp, ca o ploaie, ca orice avem în jur şi se întâmplă, tocmai pentru că mereu e acelaşi pasaj, existenţa şi manifestarea omului în şi prim viaţa ce o trăieşte. Valorile ce îmi descriu teoria le prezint astfel:

Abordez ca de fiecare dată o atitudine de mijloc, altfel nu aş putea afirma aproape nimic, şi înţeleg că în trecut a existat o ruptură, a existat o acţiune asupra omului astfel încât s-a reuşit distrugerea paradisului. Paradisul este echivalent cu societatea perfectă, cu trăirea vieţii în peisajul pur, divin, fără “multe”. Dorinţa de a reveni existenţa omului în paradis, se menţine şi astăzi, poate mascată de “speranţa” că paradisul e alături de dumnezeu. În roman această idee o prezint sub forma dispariţiei divinităţii, şi chiar am găsit o cauză, societatea la nivel global s-a transformat în societatea ce o ştim şi într-una ce nu o ştim dar ea există şi se manifestă împreună. Societatea ce nu o ştim, a decis; împărţirea societăţilor trebuie să creeze două lumi. Pământul, acest frumos colţ de materie din acest imens univers plin de toate şi de orice există, devenise absurd de confuz, din cauză că omul, fiinţa ce îl populează şi ce îl patronează şi care îl etichetează ca fiind apartinent, în cadrul universului, a fructificat puterea divină din el şi a tins să devină pentru el divinul ce îl simbolizează dar nu îl descrie. Cu alte cuvinte aduc ca şi comparaţie, şi atât, ceea ce spune Biblia despre Lucifer. Omul în istorie s-a autopersonificat în divin, energie, spirit, existenţă fundamenlă, în urma incapacităţii de a menţine logica existenţială. Personificarea umană a mers până în pragul necunoaşterii de sine acaparată şi mascată de falsa percepţie a energiei universale, divine, şi viziunea asupra materialului ca fiind punct forte al manifestului existenţial uman. Cu toate aceste terminologii pompoase revin la o simplă afirmaţie, şi anume că omul în momentul de faţă are o falsă percepţie asupra divinităţii. Divinul a fost nu este, el ca şi fenomen a existat aşa cum acum nu există , iar utopicul “rai” pe care creierul uman îl consideră finalitate este strâns legat de faptul că omul încă are urmele paradisului în sufletul său.

Ca să merg mai departe cu o altă idee discutată vă întreb ce credeţi că poate readuce paradisul pe pământ? Societatea utopică este comparativ, ca manifest în istoria omenirii, precum amintirea clipelor frumoase pe care le-am trăit, acele dulci amintiri ce ne fac să simţim oricând stările trecute, şi mereu trăim cu dorinţa că ele trebuiesc păstrate, iar peste trecerea timpului, amintinduni-le, le conştientizăm ca fiind fundamentale şi spre buna noastră purtare aferentă acestui fenomen, manifestăm o variabilă ce ajută necontenit la uitarea valorilor umane, asta întâmplându-se o dată cu trecerea timpului. Cam acelaşi lucru sa întâmplat cu dispariţia paradisului.

Confuzia creată de biserică, odată cu apariţia “lui Iisus” a concentrat societatea către un ţel devenit efemer în anii trăiţi, şi mă refer la raiul asociat cu paradisul sau cu viaţa veşnică alături de dumnezeu. Să putem îngloba toata cunoaşterea într-un singur cadru, am putea observa asemănări în cadrul istoriei, în cadrul trecutului omenirii. Printre aceste asemănări aş enumera şi lupta pentru expansiune, dorinţa pentru apărare, invidia ca motiv şi manifest social, apartenenţa la grupuri şi grupări, individualizarea societăţii globale la fracturi de societăţi, orientate către scopuri proprii ce nu mai includ sau pe baza unui plan construit şi bine controlat , includ, celelalte fracturi ale societăţii. Cu alte cuvinte ce vreau să punctez este că istoria se repetă din nou şi din nou, iar omul trăieşte de fiecare dată, drama umană, descrisă prin incapacitatea constructivă (ca materie) şi cognitivă (ca şi cunoaştere dobândită) de a fructifica existenţa sa către împlinirea “planului divin” de a uni spiritul omului cu divinitatea ( idee ce o prezint în roman foarte succint). Acest fenomen îl numesc alături de dramă umană ca fiind existenţa omului acum şi aici.

Ca să mai scot filozofiile din discuţie, închei şi vă spun că viaţa are un rost atunci când fericirea interioară nu este condiţionată de individualismul cu care ne naştem. Paradisul porneşte din noi, şi poate se ştie prea bine că dragostea patronează orice utopie şi alături de ea omul perfect descris prin echilibru, acceptare, contopire cu natura, spaţiul, universul, pentru a creea ceea ce dumnezeu reprezintă, adică totul. Cu imaginea aceasta pornesc spre a vă sugera că , motiv al manifestărilor mele interioare este însăşi speranţa că toţi oamenii vor deveni ca unul pentru că unul sunt, iar eu fiind ca tine, şi ca oricare altul, accept, şi întăresc existenţa mea prin existenţa ta, şi nu încetez în a mă mulţumi cu ceea ce eşti pentru că eu sunt, iar daca tu nu ai fi, eu nu aş şti ce sunt sau poate nu aş mai fi. Din această cauză îmi trăiesc drama umană şi tind spre paradis, atunci când va veni biletul meu de plecare acolo, şi continui să educ suflete pentru a nu pierde ci pentr a câştiga atunci când nu va fi o luptă şi o împărţire!

(3 voturi, cota: 10 din 10)

Din aceeaşi categorie:

Tag-uri: amintiri, dragoste, Drama, incapacitatea, jorjette, nivel global, omenirii, Paradisul, paradisului, percepţie, puterea, societatea, sufletul, timpul, transformat